Am fost la sfârşitul ăsta de săptămână acasă. Acasă este Brăila, un oraş de care m-am rupt acum aproape 10 ani, pe care îl regăsesc uneori schimbat, dar care pare totuşi încremenit în timp. Trăind de atâţia ani în Bucureşti, fac uneori greşeala de a avea acasă aceleaşi aşteptări în ceea ce priveşte reacţiile oamenilor, posibilităţile lor şi percepţia pe care o au asupra lumii în care trăim totuşi cu toţii.
Lipsa oricărei oportunităţi de a sparge obişnuinţa, prezenţa jocurilor politice care iţi apleacă fruntea spre asfalt ori de câte ori încerci să întreprinzi ceva altfel, mafia de la colţul blocului care işi cere dreptul fără jenă, te fac să îţi pierzi orice urmă de iniţiativă sau de credinţă că poţi să faci şi altceva, altceva decât să fii casieriţă la kaufland sau confecţioneră la turcul cu firmă de lohn.
Când am plecat din oraş nu le vedeam atât de clar, sau poate nu erau atât de pregnante situaţiile de genul ăsta, atunci îmi doream să fac facultatea şi să mă întorc să fac ceva ca să arăt lumii ce oraş frumos am, şi ce multe lucruri faine se pot întâmpla aici; acum … acum sunt o corporatistă în Bucureşti cum îmi zic prietenii, acum nu mai visez să schimb lucrurile acasă şi de câte ori revin de acolo, revin cu tristeţe şi cu regrete, însă fără întrebarea dacă aş fi putut sau nu să fac ceva din ce visam.
Am pornit să scriu acest post cu o idee clară în minte, referitor la ceva concret, în ton cu tema blog-ului, ce a ieşit e prea personal, dar prea real ca să rămână în draft.
Şi ca să nu închei în tonul ăsta pesimist, spuneţi voi ce se întâmplă în ţară, dincolo de Bucureşti, dacă ştiţi oameni care au rupt inerţia şi au făcut lucrurile să se întâmple, mai ales în zona de S-E a ţării.
De aproape 3 ani am venit în Bucureşti pentru facultate, iar de fiecare dată când mă gândesc la ‘acasă’, uit de agitaţia din capitală, iar amintirile din Piatra Neamţ mă liniştesc. A mai crescut oraşul de când am plecat, pot zice că s-a dezvoltat binişor. Oamenii sunt alţii, probabil şi mentalitatea lor s-a schimbat uşor în bine. Şi de fiecare dată când merg acasă găsesc ceva nou în oraş, şi de cele mai multe ori bun… Mie îmi place acasă şi de multe ori mi-e dor.
Buna Aura.
Cred ca am plecat din Braila in acelasi timp cu tine. Pe masura trecerii anilor, tin sa spun ca vizitele mele la Braila s-au rarit , din ce in ce mai mult. Ma intorc acolo doar pentru a-mi revedea parintii si nimic mai mult. Uneori nici nu ies din casa. Desi e un oras frumos, sunt foarte dezamagita de oameni. Uneori ma intreb daca intr-adevar eu sunt cea care s-a schimbat atat de mult si nu ma mai regasesc deloc in lumea de acolo. Cu exceptia unui procent foarte redus, oamenii din Braila mi se par cu orizonturile ingustate. Ma intreb cum ar fi fost viata mea, daca nu as fi plecat de acolo? Cine stie…
PS… Mi-ar placea sa ne revedem. :)
Buna Raluca,
Nu ti se pare totusi ceva gresit in tot peisajul asta? Adica nu e cu putinta ca lucrurile sa se fi schimbat atat de mult in rau. Sunt oamenii cu orizonturi ingustate sau tine de noi care am avut acces la un orizont atat de larg (comparativ cu ei) sa schimbam asta? Si mie mi-ar placea sa ne revedem; de pe facebook am ramas cu senzatia ca esti in Roma, pe unde esti deci? :)