Am fost la sfârşitul ăsta de săptămână acasă. Acasă este Brăila, un oraş de care m-am rupt acum aproape 10 ani, pe care îl regăsesc uneori schimbat, dar care pare totuşi încremenit în timp. Trăind de atâţia ani în Bucureşti, fac uneori greşeala de a avea acasă aceleaşi aşteptări în ceea ce priveşte reacţiile oamenilor, posibilităţile lor şi percepţia pe care o au asupra lumii în care trăim totuşi cu toţii.
Lipsa oricărei oportunităţi de a sparge obişnuinţa, prezenţa jocurilor politice care iţi apleacă fruntea spre asfalt ori de câte ori încerci să întreprinzi ceva altfel, mafia de la colţul blocului care işi cere dreptul fără jenă, te fac să îţi pierzi orice urmă de iniţiativă sau de credinţă că poţi să faci şi altceva, altceva decât să fii casieriţă la kaufland sau confecţioneră la turcul cu firmă de lohn.
Când am plecat din oraş nu le vedeam atât de clar, sau poate nu erau atât de pregnante situaţiile de genul ăsta, atunci îmi doream să fac facultatea şi să mă întorc să fac ceva ca să arăt lumii ce oraş frumos am, şi ce multe lucruri faine se pot întâmpla aici; acum … acum sunt o corporatistă în Bucureşti cum îmi zic prietenii, acum nu mai visez să schimb lucrurile acasă şi de câte ori revin de acolo, revin cu tristeţe şi cu regrete, însă fără întrebarea dacă aş fi putut sau nu să fac ceva din ce visam.
Am pornit să scriu acest post cu o idee clară în minte, referitor la ceva concret, în ton cu tema blog-ului, ce a ieşit e prea personal, dar prea real ca să rămână în draft.
Şi ca să nu închei în tonul ăsta pesimist, spuneţi voi ce se întâmplă în ţară, dincolo de Bucureşti, dacă ştiţi oameni care au rupt inerţia şi au făcut lucrurile să se întâmple, mai ales în zona de S-E a ţării.
