Mi-a ramas in minte citatul de mai sus, si desi nu reusesc sa-mi amintesc unde l-am auzit, de cateva zile incerc sa scriu ideile pe care mi le-a declansat afirmatia.
In toata experienta mea de recrutare, care nu este foarte mare, insa destul de variata, nu am intalnit inca acel candidat care sa duca ideea de cariera mai departe decat a evolua de la un rol de entry level la o pozitie de management; cam asta inseamna pana acum cariera pentru candidatul roman. Contextul era altul decat cariera in momentul in care am prins ideea, insa cati dintre noi ne-am gandit vreodata la ce vrem de fapt de la cariera despre care uneori vorbim atat de lejer, si poate gratuit?
Cred ca e relativ simplu sa definesti cariera privind in urma, insa cum o poti defini cand esti abia iesit de pe bancile unei facultati, sau chiar dupa 2-3 ani de experienta in munca? Mergand insa dincolo de evolutia profesionala prin care majoritatea dintre noi definim cariera, este loc de mai mult in acest plan? sau suntem datori doar fata de noi si atat?
Considerati postul asta o provocare, ganditi-va daca puteti vedea mai mult decat evolutia profesionala in carierele voastre si spuneti-mi si mie.
Pentru a gandi altfel decat “curentul general al societatii” trebuie sa fii altfel decat majoritatea. Incepand din copilarie pornim cu un checklist in minte si bifam pe rand cate o etapa (luam note mari la matematica fiindca asa vrea mama, intram la liceul cutare fiindca asa s-a decis la consiliul de familie, intram la facultate fiindca e rusinos sa ramai pe afara, etc). Poate e si perceptia de “rat race” si anume “regardless if you win, you’re still a rat”; poate asta ii demotiveaza pe 99,999% din oameni sa faca si altceva decat ce apare in checklist-ul “clasic”.
Explicatia ta e foarte valabila, insa sunt ani de cand se vorbeste despre diferentiere, de cand suntem preocupati de cariera si nici nu se mai pune problema sa stam 30 de ani intr-o firma, asa cum stateau parintii nostri. Ma asteptam la o oarecare tendinta de maturizare; dincolo de checklist-ul de care spui tu.
Primul lucru care mi-a venit in minte cand am citit acest post a fost piramida necesitatilor.
Trebuie sa fim realisti si sa ne dam seama ca doar putini dintre romani isi satisfac treptele piramidei in mod constant si continuu.
A lasa in urma ceva apartine celei mai inalte trepte si numai dupa ce vom fi parcurs celelalte trepte putem sa ne gandim la ce facem sau ce lasam in urma. Cred ca depinde pe de o parte si de domeniul in care lucram si de ceea ce suntem dispusi sa sacrificam.
Totdeauna vom fi dispusi sa sacrificam ceea ce lasam in urma cand este vorba de familia noastra sau de necesitatile imediate. Pentru unii, a forma o familie si a oferi copiilor o viata frumoasa reprezinta ‘a meaningful legacy’.
As spune deci ca pentru foarte multi dintre noi, a successful career=a meaningful legacy. “Banii nu aduc fericirea, dar cu siguranta o intretin !” :)
Putem discuta foarte mult pe marginea subiectului, dar cred ca totul se reduce la acea piramida.
Mie mi-a venit in minte: Wear Sunscreen
La un moment dat zice:
“Don’t feel guilty if you don’t know what you want to do with your life. The
most interesting people I know didn’t know at 22 what they wanted to do with
their lives. Some of the most interesting 40-year-olds I know still don’t.”
Nu cred ca e cineva care sa nu vrea la un anumit nivel sa faca ceva cu adevarat meaningfull si sa “leave a legacy”. Make google faster, be the world’s fastest indian, eventual amandoua odata, while finding the cure for cancer and looking gorgeous. Nu stiu insa cati sunt cei care au gasit fix ce este meaningful si worth fighting for, etc pentru ei. [Maybe it is the pyramid thing, you think about legacy, problem solving and creativity after you think about achievement and acceptance, and you think about achievement after you think about friendship, family and sex.]
Si tot o dorinta naturala este sa “enjoy the process”. Adica, sa-ti placa ceea ce faci zi de zi, nu doar rezultatul. Poate ca acest “legacy” nu trebuie tratat ca un obiectiv trimestrial, poate se “intampla” mai mult decat se “planifica”.
And along comes a HR representative. Si te-ntreaba ce vrei sa faci. Optiuni:
[A] Raspunzi “deep down, habar n-am [and it might take me another 20 years to figure that out], but for now, I’d really like to try this job your talking about”.
sau
[B] Te “mulezi” pe ceea ce crezi ca vrea sa auda si ceea ce stii ca se potriveste cat de cat cu “carrier path”-ul din firma respectiva.
“Noi” credem despre HR ca in 80% din cazuri va interpreta raspunsul [A] drept “unreliable”, “apathic” si “not motivated”, in loc de “brilliant”, “resourceful”, “open to oportunities” si “honest”. [B] este cam intotdeauna boring but acceptable.
Ai nevoie de serious communication skills ca sa “vinzi” raspunsul [A]. [B] is a proven recipe…
Don’t always judge people by the hiring interview… oh wait, that’s your job :P. /joke
A-propos de postul de mai sus, in experienta mea de plimbat pe la interviuri – trebuie sa mentionez ca e relativ redusa, sunt la al 2-lea job in 8 ani de munca – persoanele de HR cu care m-am confruntat au incercat sa vada daca ma incadrez intr-un anumit tipar si mai putin ce fluturasi sau ce ganduri de salvat lumea as avea in minte. La un interviu m-am dus pregatit si cu un raspuns la posibila intrebare “ce produs al nostru ai vrea sa il imbunatatesti si cum”; guess what, nimeni nu a intrebat iar discutia nici macar nu s-a apropiat de “zona” respectiva. Poate si aici se ascunde una dintre probleme, nu prea ai de unde sa capeti motivatia de te ridica mai sus decat “mediocritatea suficienta”.
Poate problema angajatilor in a-si gasi “a meaningful legacy” vine din forma de proprietate a companiei in care lucreaza. Ma gandesc ca daca omul ar fi owner in firma pe care ar conduce-o, s-ar gandi la “produsul lui”, “oamenii lui”, “cartierul sau orasul lui” etc. Actualmente insa angajatii se vad ca prestatori de servicii, munca lor fiind remunerata cu salariul plus beneficiile primite.
Intrebarea ta, Aura, cred ca e extrem de importanta, dar nu are solutii de rezolvare adevarate in cadrul curent de organizare sociala.
Angajatii simt ca ceea ce fac ei nu le apartine lor ci companiei si mai simt ca altii profita de munca lor, este vorba de o inechitate de impartire a rezultatelor, pe care, sincer, o vad disparand doar intr-o companie in care toti angajatii sunt proprietari, iar ponderea lor in firma este mutual acceptata de toti angajatii.
La scara coorporatiilor actuale acest lucru este imposibil.