Uneori cred ca uitam ca piata muncii este totusi o piata libera; atat noi ca si angajatori, cat mai ales noi ca si candidati. Asteptarile referitoare la pachetele de beneficii, cresteri salariale, programe de training, de retentie sau de motivare intrec uneori limite ale bunului simt.
Stiu ca scriu acum din perspectiva pur corporatista; ca sunt societati comerciale romanesti unde a avea carte de munca este un beneficiu, nu despre acestea vorbesc, si nici despre oamenii care lucreaza in aceste firme. Vorbesc despre noi care formam statistic clasa de mijloc a societatii asteia.
Cred ca uneori uitam ca venim la servici ca sa muncim, ca firma ne plateste pentru asta, cumpara un serviciu, care ar trebui sa fie de calitate. Asa cum noi asteptam ca internetul sa mearga la nu stiu cati Gb viteza, sa nu pice curentul sau pur si simplu serviciile sa fie la calitatea care ni s-a promis, angajatorul se asteapta sa ne facem treaba pentru care suntem platiti. Beneficiile, nici nu ar trebui sa intre in discutie, sunt un plus prin care suntem apreciati si prin care se are grija ca sa performam, mai mult decat este asteptat.
Ce faci insa cand ofertele iti sunt refuzate indiferent de pachetul de beneficii pe care il oferi ca si angajator? Ce faci cand asteptarile salariale reprezinta o crestere de aproape 80% fata de salariul curent?
Adevarul este ca tendinta asta am observat-o doar la candidatii care vin din corporatii sau firme foarte mari cu un brand in spate; cei care vin de la Tz SRL apreciaza plusul de 20% pe care il oferi la salariu, si pachetul de beneficii de asemenea; ce se va intampla insa cand si acestia vor pleca de la tine in alta corporatie? Vor avea aceleasi asteptari absurde?
Ma gandesc la faptul ca in Romania inca nu sunt afectate de criza atat de multe industrii incat sa ne fie teama ca ne pierdem locurile de munca; desi personal vorbind, mi-am pus intrebarea daca va mai fi nevoie de recruiteri daca si firma asta va fi afectata intr-o masura sau alta de criza economica! O tendinta la care nu ma gandisem pana acum este urmatoarea: avand in vedere ca oamenii se vor gandi atent inainte sa faca o schimbare de cariera, ceea ce va ingreuna si mai mult procesele de recrutare, e posibil ca asteptarile sa fie exagerat de mari tocmai in contextul in care ajungi sa ai nevoie disperata de anumiti specialisti.
Si ca sa inchei in acelasi ton cu subiectul acestui post, cum ar trebui sa reactionam noi ca si angajatori? Dai cat iti cere indiferent de absurditatea cerintei ca sa iti aduci specialistii de care ai nevoie, sau iti asumi riscul de a mai astepta acceptand workload-ul pentru angajatii curenti si sperand sa nu iti plece din cauza crizei?
Despre o abordare proactiva a acestei situatii si eventual solutii, intr-un post urmator.
Hai sa iti expun modul meu de gandire, de angajat “corporatist”, licentiat cu 7 ani de experienta relevanta in munca; in primul rand +80% mi se pare si mie o cerere exagerata. Insa eu ma gandesc si daca omul respectiv nu a fost integral multumit de procesul de recrutare si/sau de ce a aflat despre compania respectiva si a plusat ca la poker pe ideea ca “fie ma iau si am dat lovitura – urmand sa plec dupa ce imi fac plinul, fie nu ma iau – dar oricum nu vreau de fapt sa ma angajez la ei”. Revenind – orice schimbare de loc de munca implica un cost pentru toata lumea, deci inclusiv si pentru persoana in cauza. Sunt costuri mentale legate de adaptare, de invatarea drumului pana la noul servici, de obisnuire cu noul sef/noii colegi/noul mediu/noul program de munca etc. Mi-e teama ca aici se regasesc de fapt cerintele salariale exagerate – fiindca bonuri de masa, asigurare medicala privata si eventual abonament la o sala de fitness ofera deja toata lumea. Insa sunt companii unde poti veni la 11 la servici si pleca la 17 – deci mental tu adaugi 3 ore in plus de munca la salariul dorit, sau lucrezi langa casa si primesti oferta de la o companie din partea cealalta a orasului – deci adaugi 2 ore in plus la program – toate astea fara sa realizezi ca de fapt tu ai deja un set de beneficii pe care nu le poti extrapola in acest fel. Si da, e si problema motivatiei – un angajat cu adevarat motivat sa vina in compania ta si/sau sa paraseasca actualul loc de munca (din diferite motive) va accepta +20% in aproape toate cazurile.
Ce aberatii de corporatista! Pun pariu ca pentru tine e comfortabil stadiul actual de angajat al unei companii care ar putea sa te plateasca cu de 10 ori salariul actual..dar unde ar mai fi profitul gras si marja care sa asigure un trai luxos si un imperiu financiar actionarilor?
Este o falsa impresie aia ca oamenii ‘cer mult’ si chiar daca ar fi asa, este dreptul lor. Nu e vocatia lor sa-ti faca tie traiul de recruitor usor.
By the way, ce inseamna pentru tine ‘bun simt’ in afaceri? Eu zic sa casti ochii mai bine in ce lume traiesti, no offence!
@ Raducu – nu stiu ce anume din postul asta ti se pare o aberatie, este o realitate a pietei muncii din Romania. La o adica, omul poate sa ceara, daca tu ca si firma ii dai sau nu, tine de costuri, bugete, realitati care sunt mai aproape de mine decat profitul gras al actionarilor. Ca oamenii cer mult, nu este o impresie, e o realitate de zi cu zi care se si poate schimba; daca in urma cu un an ii invidiam pe cei din real estate pentru veniturile pe care le obtineau si asteptarile lor financiare erau justificate, uite ca acum un PM accepta si 1000 eur salariul in loc de 3000 – 4000. Avem dreptul sa cerem atata timp cat ne stim valoarea profesionala, asta consider eu ‘bun simt’, in plus, trebuie si sa aiba cine sa ne dea cat cerem.
Cat despre vocatia lor de a-mi face mie traiul usor ca si recruiter, asta mi se pare mie o aberatie, asta e un subiect pe care eu nu-l voi aborda vreodata, cat de usor imi e job-ul sau nu e strict responsabilitatea mea, nu a altcuiva.
Referitor la lumea in care traiesc, crede-ma am ochii ‘cascati’; ideea de la care am plecat e urmatoarea: poti sa ceri, si poate sunt sanse sa ti se si dea, insa in masura in care ceea ce ceri nu masoara cat de cat exact valoarea pe care tu o produci, in timp se ajunge la dezechilibre care se manifesta prin tot felul de crize; asta e un alt ‘bun simt’ de care oricine in afaceri cred ca ar trebui sa tina cont, si de obicei o face. Nu stiu insa daca noi ca si angajati avem simtul asta al realitatii.
Iti astept comentariile, as aprecia insa daca nu ai fi atat de incisiv, un blog imi exprima parerea personala, care e subiectiva, si pe care nu ai dreptul sa o iei asa peste picior. Merci.
Hai sa-ti raspund cel mai usor cu cateva intrebari la asta ‘La o adica, omul poate sa ceara, daca tu ca si firma ii dai sau nu, tine de costuri, bugete, realitati care sunt mai aproape de mine decat profitul gras al actionarilor’ si in felul asta o sa vad si cat de aproape esti de realitatile mentionate:
Tu ce valoare produci?
-ce cifra de afaceri are compania ta?
-care sunt costurile companiei tale?
-care este participarea ta la profit? si in primul rand, de ce trebuie sa existe, cine a creat conceptul? de ce nu breakeven?
-cum iti calculezi meritul pentru rezultatele companiei, de unde stii cat ‘meriti’?
Stii ce a provocat criza actuala? sau il plasezi la ‘dezechilibre’ din lipsa unui bun simt al angajatilor fortand salarii mari? Mi se pare o naivitate.
Eu zic sa nu te cramponezi atat de costuri si bugete. Ci de ce se intampla DUPA ce ti-ai aranjat costurile si bugetele. Si vei vedea ca ce se intampla acolo te face pe tine sa traiesti mai prost sau mai bine, nu ‘meritul’ si ‘valoarea’ ta pe care nici nu stii sa le cunatifici exact ci ii crezi pe altii pe cuvant.
Referitor la incisivitate: este la adresa ideilor exprimate nu la adresa persoanei.
Daca nu esti pregatita sa accepti pareri incisive la parerile tale subiective pe un blog atunci nu mai posta sau nu mai permite comentarii; in sine nu-ti incalca vreun drept constitutional sau uman ci doar te agaseaza; imi pare rau pentru asta, nu e obiectivul meu.
Merci pentru comentarii, iar faptul ca ti-am publicat comentariile inseamna ca vreau pareri, chiar si incisive.
You’re welcome.
Sa inteleg ca nu ai raspunsuri la intrebari…
Nu, nu am raspunsuri la intrebarile tale, iar discutia e deja mult prea ampla pentru a o continua prin comentariile la un post. Iti astept insa opiniile in continuare.
Totul trebuie privit asa cum privesti o afacere.
Angajatorul cumpara un serviciu oferit de potentialul angajat.
Angajatul va incerca sa vanda serviciul cat mai scump posibil, asa cum orice companie isi vinde produsele, cat mai scump.
In orice afacere intervine concurenta. Prin urmare, candidatii care cer preturi prea mari pentru “produsele” lor, vor avea numai de pierdut in detrimentul celor care evident, vor avea preturi mai mici.
De aceea se negociaza salariul (se pare ca numai in Romania se face asta) sau se face o oferta potentialului angajat.
Este absolut normal si in firea umana dorinta de a avea mai mult si in cazul nostru, de a accede in pozitii superioare care inseamna mariri de salariu sau pachete de beneficii.
Nu vad unde este problema si nu cred ca este o problema. Procesul de angajare in sine este o afacere pe care ambele parti o negociaza sau doar o discuta avand ca finalitate incheierea, sau nu, a unui contract intre cele doua parti.
Cat despre cei care vin de la firme mici intr-o corporatie multumiti fiind de o crestere nesemnificativa a salariului, cred ca motivele sunt altele. Fie sunt bucurosi ca o firma mare le va oferi posibilitati de dezvoltare si promovare ceea ce duce la cresterile salariale pe care le asteapta, fie considera ca daca firma nu le va oferi ceea ce isi doresc, vor putea invata suficient si vor acumula suficienta experienta incat isi vor permite plecarea la o alta firma care le va oferi ce-si doresc.
Asa ca da, cei care vor pleca dintr-o corporatie vor avea aceleasi asteptari absurde.
Iar in cazul lipsei de forta de munca, firmele trebuie sa gaseasca un echilibru si sa ia o decizie in ceea ce priveste costurile: angajam inca o persoana care ne costa X sau impartim suma pe care am cheltui-o pentru persoana respectiva la angajatii curenti si le marim astfel salariul cu Y.
Si daca acest lucru nu merge, atunci se accepta cresterea pretului fortei de munca si firma va plati specialistii de care are nevoie in functie de cerintele acestora.
Abia am descoperit blog-ul tau si am sa mai scriu daca voi considera necesar un comentariu.
Uite un articol care sigur o sa-ti placa:
http://www.joelonsoftware.com/items/2008/11/26.html
(nu o sa fii neaparat de acord cu el, dar…)
;)
Merci Marius :)
De fapt sunt de acord cu articolul, nu stiu cat este aplicabil pe piata din Romania, insa abordarea recomandata mi se pare foarte fair.
Fiindca tot s-a adus in discutie acest site (Joel On Software), ar fi interesant de vazut daca exista in Romania companii care s-au “inspirat” de acolo in modelarea procesului de recrutare (ma refer la articolele gen Finding Great Developers, Sorting Resumes, The Phone Screen si Guerilla Guide to interviewing). Eu am o suspiciune, insa nu stiu daca Aura va dori sa vorbeasca despre fostul ei angajator ;)
:)) Dan, nu trebuie sa fii atat de diplomat. Nu am de unde sa stiu daca exista in Romania companii care s-au inspirat de acolo, stiu insa ca fostul meu angajator m-a incurajat sa folosesc orice metoda conventionala sau mai putin conventionala de a-mi face treaba din ce in ce mai bine. Nu trebuie sa ai suspiciuni :), cat despre deschiderea mea de a vorbi despre fostul angajator, nu cred ca nu am fost deschisa vreodata, as putea spune ca inca vorbesc prea mult despre ei.
Pretentile angajatilor sunt exagerate in conditiile in care nu sunt acceptate. Ce conteaza 80% in plus fata de fostul salariu, daca firma da, inseamna ca merita si deci nu este o exagerare. Ahhhh, ca firma zice “ce mult ii dam lu’ asta”…..sa le fie de bine, sa nu dea altfel……..daca isi permit :P
@root – nu sunt de acord cu parerea ta; dupa cum spuneam, tot ceea ce este dus la extrem va duce la dezechilibre; o firma iti poate da cat ceri pentru ca are nevoie de acele abilitati pe care le aduci, asta nu inseamna insa ca si merita. Iar expresia “isi permit”, mi se pare foarte neinspirata.
Buna Aura, in principiu ai dreptate in ceea ce spui cind privesti relatia angajat-angajator ca pe o relatie vinzator-cumparator. In esenta chiar asta e si in opinia mea.
Dar atunci trebuie acceptate si consecintele :-) Si anume ca pretul unui produs este format din costuri si din “profit”.Si atunci trebuie sa tinem cont de faptul ca aceste costuri cresc constant in Romania (creste pretul benzinei, al energiei, al caselor etc etc) si atunci nu mai poti trai la un anumit standard cu 100E pe luna cum o faceam in 1993, de exemplu.
Iar partea de “profit” ea tine cont de piata (a muncii in cazul nostru). Sint marfuri care pe unele piete se vind cu un adaos de 500% iar pe altele de 2%, in functie de cit “suporta” o piata sau alta. In Romania, in conditiile in care e (sau era, vom vedea pe masura ce inaintam in criza) o lipsa de forta de munca calificata, piata muncii a suportat adaosuri mari. Nimeni nu vinde o marfa la costuri + 5% sa zicem, chiar daca ar fi profitabil, daca poate sa o vinda la costuri + 80%. Daca marjele astea se aplica la masini, PC-uri si case, de ce nu s-ar aplica si la programatori, project manageri sau frezori.
Plus ca un salariu (sau pachet) e mare sau mic, nesimtit sau modest, doar daca il privesti in comparatie cu altele. Un venit de 1500E/luna e mic pentru SUA dar imens pentru Republica Moldova sau China. E un vis frumos pentru un roman din anul 1991, s-ar putea sa fie extrem de mic pentru un roman din 2010 …
In afara de asta la orice produs se fac discounturi sau se pluseaza la pret in functie de cumparator pe criterii subiective. Daca angajatorul e “simpatic”, atmosfera e buna, seful potential e deschis si OK, un potential angajat face un discount. Daca e chiar pe dos, va incerca sa obtina bani mai multi in schimbul stressului pe care il prevede.